Povestea noastra este despre Vlad, un copil cu parul de aur si ochi albastri ca doua nestemate. Traia impreuna cu mama lui la marginea unui sat prafuit si cenusiu, uitat de vreme in campii. Vlad era un copil trist. Suferea pentru ca nu isi putea gasi prieteni, desi inima lui mare i-ar fi primit cu drag pe toti cei care ar fi acceptat-o. Pesemne ca frumusetea lui si a mamei sale, caci trebuie sa mentionam ca si mama sa avea o frumusete nepamanteana, starneau invidia celor din sat. Niciodata nu au fost priviti ca niste vecini, ci mai degraba ca pe niste straini aciuiti in sat.
Singuratatea lor era apasatoare. Ochii mamei deveneau mai cenusii cu fiecare zi ce trecea. Inima lui Vlad insa, era plina de speranta si nu inceta sa creada ca prietenul lui e undeva acolo, intre oameni, si abia asteapta sa il intalneacsa. De fapt, Vlad al nostru avea o intrebare pentru fiecare om pe care il intalnea: “Vrei sa fim prieteni”?
Intr-o buna zi, pe cand erau ei la cules de ciuperci in padure, descoperira o poineita scaldata de razele soarelui si plina de papadii. Atat astepta Vlad! Si-a luat din cosulet mingea lui cea mica si, azvarlind-o cat colo, o zbughi dupa ea, alergand zglobiu si fericit de galben mult, incat poiana parea acum cucerita de zeci de copilasi bucurosi. Mama lui se aseza pe papadiile carnoase privind ingandurata frumosul poienitei, voiosia lui Vlad, salturile mingii lovite ce faceau ca fiecare atingere de pamant sa scoata la iveala cate o lacusta deranjata de forfota ivita.
Deodata insa, o liniste adanca puse stapanire pe noul loc de joaca. Cu ochi mari si adanci, Vlad privea spre padurea care imprejmuia poienita. De acolo, doua luminite scaparau, ca apoi sa dispara, dar numai pana cand Vlad le gasea in alt loc. Parea ca erau doi licurici care ii urmareau sub adapostul umbrelor padurii joaca si fuga dupa minge. Cele cateva clipe de liniste pareau sa anunte o furtuna, dar una de fericire. Vlad o lua la goana spre cei doi licurici, alergand dezordonat, de fericire ca isi gasise si el in sfarsit prieteni. Si alerga si radea, si alerga si chiuia, si alerga … dar licuricii nostri nu pareau timizi,caci nu se speriasera deloc de tavalugul fericirii pornit de Vlad voiosul.
Abia ce intrase putin in padure, si Vlad se opri ca o stana de piatra in fata unei imagini neasteptate. Cele doua luminite care scaparau a viu, nu erau doi licurici, ci doi ochi negri, atat de negri, incat doar soarele si razele lui reuseau sa scapere in ei. Ochii conturau de-o parte si de alta un bot lung ce ascundea niste dinti fara doar si poate foarte ascutiti. Blana neagra si zbarlita pe alocuri imbraca un corp suplu si puternic, atat de puternic, incat toate vietuitoarele padurii ii fugeau din cale. Fara sa-si dea seama, Vlad se intalnise cu Lupul padurii, acelasi lup care terorizase satul si care ii facea pe oameni sa doarma cu lampile aprinse in fiecare noapte.
Dar inima lui Vlad, era atat de buna incat nu stia de frica, si zambind il intreba fericit pe Lup:
- Vrei sa fi prietenul meu? Si, fara a astepta un raspuns, incepu sa-l mangaie.
- Mrrrr…raspunse lupul, dar fara convingere, cucerit de indrazneala micutului si a gestului de mangaiere. Da, el, cel neinfricat, el, care baga spaima in toate lighioanele padurii era acum mangaiat de un pui de om senin si fara frica. Era atat de bine … incat ii venea sa se tavaleasca pe jos ca un caine pribeag dornic de joaca. Isi pleca urechile de placere si inchise ochii, gustand din clipa ce se nascuse.
Gangurind, Vlad se bucura nespus ca ii facea pe plac lupului.
- Cum te cheama, lupule? il intreba.
- Mrrr…cum sa ma cheme, Lup ma cheama, Mrrr…maraia lupul tot mai slab, incat nu greseai foarte mult daca il confundai cu torsul unei pisici.
- Eu sunt Vlad si locuiesc in sat!
- Si nu ti-e frica de mine? intreba lupul ciulind urechile.
Vlad il privi in ochi, senin, parea ca nu intelege intrebarea, cac, el stia atat de putine despre frica.
- Pai nu suntem prieteni? De ce mi-ar fi frica de un prieten?
- Vlaaaad! se auzi deodata chemarea mamei.
Nu apuca lupul sa se dezmeticeasca bine ca Vlad i se suise in carca si, imbratisandu-i gatul in timp ce il incaleca, ii sopti:
- Haide, fugi tare sa vada si mama ce prieten mi-am gasit!
Se stie ca exista o lege nescrisa in inimi, atat ale oamenilor, cat si ale fiarelor, o lege care ii desparte, ii tine la distanta unii de altii. O lege a fricii si a unor temeri de necuprins, pusa in inimile fiecaruia de la inceputurile lumii. Dar Vlad nu era un copil obisnuit si, cu atat mai putin, era lupul un animal obisnuit. Astfel incat, sa nu te mire daca acum iti spun ca lupul iese din padure pasind in poienita calarit de vajnicul Vlad care se tinea de ceafa lupului cu o mana, iar cu cealalta ii facea semne de bucurie mamei lui, care privea inmarmurita fioroasa aparitie.
Lupul calca iarba cu labele mari, semet, pieptul puternic, capul drept, scrutand departarea, inaintind fara sovaiala printre papadii. De fapt, de cine s-ar fi putut teme lupul? El, care stapanea peste lighioanele intunericului din padure? Sub privirea neincrezatoare a mamei il aduse pe Vlad, nu doar teafar si nevatamat, dar si cu un licar in ochi pe care mama nu-l mai vazuse vreodata.
- Maaaami! Uite … uite cine mi-e prieten! Luuupul, veeezi maaami?
Si o zbugi dn nou tipand si imbracand poiana in fericire. Acum nu mai era singur, tovaras ii era lupul. Se harjoneau, sareau, alergau dupa minge, ca mai apoi, tolaniti in iarba deasa, sprijiniti unul intr-altul, sa priveasca cerul, care acum –ca un facut- nu mai parea atat de departe si crea senzatia ca, de ai intinde mana, ai putea sa apuci un nor, doi, de puful lor alb.
- Ce repede fugi tu, Lupule! Mi-ar placea sa pot fugi ca tine, aproape zburand, peste vai si peste campii. E frumos, nu-i asa?
- Vrei sa incerci? Zambi Lupul.
- Cum? intreba Vlad, aruncandu-si nasul carn spre lup.
- Hai sa te invat. Uite, intoarce-te pe spate, cu fata spre cer.
- Gata! spuse zvarluga ce intr-o clipita privea cerul albastru asteptand sa invete sa zboare.
- Acum priveste cerul atent! il indemna lupul.
- Si cand zburam? intreba nerabdator Vlad, lovind pamantul cu calcaiele a nerabdare. Vreau sa zbor! Acum! spuse Vlad cu autoritatea pe care numai visul ti-o poate da.
- Pai zboara! Il indemna Lupul, zambind viclean. Iata cat cer ai la dispozitie.
- Da` nu pooot! raspunse Vlad, pe care voiosia nu-l parasea nicicand.
- Ba poti! Priveste doar in sus, nu intoarce capul nici o secunda, astfel incat singurul lucru pe care il vezi sa fie cerul. Asa, vei deveni din ce in ce mai usor. Vei ajunge, pentru inceput, sa cazi in sus, ca mai apoi sa plutesti. Dar nu trebuie sa intorci capul, nici la stanga, nici la dreapta, avertiza lupul.
Ascultator, Vlad privea cerul, cersindu-i parca sa-l ia in zbor. Si tot privind albastrul acela intins, vorbele lupului se adeverira. Parca o vraja de neinchipuit facea ca picioarele sa ii fie mai usoare, sa nu isi mai simta corpul pe pamant. Pret de o secunda, ii ingheta inima! De frica, de emotie. Incepuse sa cada in sus!
- Daaaaaa….caad! spuse Vad cu o voce stinsa, gatuita de emotie.
„Ce mare e cerul”, gandi in sinea lui. Cadea atat de repede si nimic nu parea sa se schimbe, sa se termine. Inima ii batea nebuneste! Oare lupul e cu mine? Dar nu cuteza sa-si intoarca privirea pentru a verifica, de teama sa nu se intoarca, inapoi, in jos. „Ce tare arde soarele”. Isi aminti cum i se topeau zmeele pe care le inalta prea mult, din cauza soarelui arzator. „Ce se va intampla cu mine? Lupul m-a invatat cum sa ajung pe cer, sa cad in sus si sa zbor. Dar cum ma intorc pe pamant? Si nici nu am ajuns sa zbor inca, doar cad ….si cad … atat de repede. Daca am sa ma topesc?” Oare mama lui il vede? Il vede cum cade in sus? Tare ar intoarce capul sa o priveasca, dar lupul il avertizase sa nu o faca.
Mintea ii era invadata de intrebari si senzatii pe care Vlad nu le mai simtise niciodata. Cu cat ii veneau in mintea de copil aceste intrebari, cu atat caderea in sus devenea mai lenta, pana cand s-a oprit de tot.
- Zbooor! Striga Vlad de bucuri
Plutea, nu cadea nici in sus, nici in jos. Ce bine era, ce liniste. Ah, de l-ar vedea copiii din sat, sigur i-ar face invidiosi. Ah, poate asa i-ar dori si lui cineva prietenia si nu s-ar mai juca singur. Nu ar mai fi nevoie sa inalte zmee, i-ar invata el la randu-i, cum sa fie ei zmei, cum sa se inalte si ei asemenea lui. I-ar invata sa nu se mai teama de lup si s-ar juca toti impreuna …
- Lupule!
- Sunt aici, langa tine.
- Stiu, Lupule, acum stiu. Doream sa iti multumesc ca imi esti prieten.
Lupul il privea cu drag. Stia de mic, din padure, ca oamenii sunt rai, egoisti. Ca ai lor copii sunt vesnic nemultumiti, ca vorbesc urat ca nu stiu sa aprecieze lucrurile pe care le au, de aceea si strica tot ce primesc. Isi amintea de locul acela, unde cu haita de frati ai lui, au descoperit atatea jucarii. Toate stricate. Stricate pentru oameni. Pentru ei, lupii, ce bune mai erau, ce au mai ros la ele, ce le-au mai muscat, ce s-au mai alergat pentru ele.
Dar Vlad era altfel, nu era asa cum credea ca sunt copiii, puii de om. Simtea cum i se strange inima. In curand va veni seara, padurea va fi neagra de intuneric, strajuita doar de luna lui draga, iar Vlad, in patutul lui din casa de la marginea satului.
- Lupule, tu de ce nu zbori?
- Pentru ca eu am patru picioare, indeajuns de multe ca sa pot fugi la fel de repede precum pasarea in zbor.
- Ah! Ai dreptate, nu m-am gandit. Dar de unde ai stiut sa ma inveti cum sa zbor?
- Am invatat de la vulturi. Ei asa invata. Intai cad, si apoi invata sa zboare.
- De la vulturi? Intreba Vlad uimit. Pai cum asa, Lupule?
- Cand eram mic, oamenii din sat mi-au vanat familia si am ramas singur. Am fost gasit de un vultur care m-a dus sus, intre stanci, unde am crescut alaturi de puii lui.
- Imi pare rau, Lupule! Acum nu mai trebuie sa iti fie frica de nimeni. Esti prietenul meu si te voi apara de toata lumea. Asa sa stii! spuse Vlad, incruntandu-si sparcenele.
Si, cum plutea el pe cer, in cer, acolo unde era inconjurat de albastru, i se facu dor de chipul mamei, de iarba, de praf, de minge si da, de lupul lui pe care ce l-ar mai trage de blana latoasa. In vremea aceasta, cerul parea ca se departeaza lin, iar el simti iarba gadilandu-l la talpile goale, mirosul de padure, fosnetul frunzelor, zumzaitul albinelor, cate un greieras ici colo, isi faceau simtita prezenta, dovada ca acum, usor, plutind, ateriza in acelasi loc de unde plecase.
Se ridica brusc intr-o rana, cautand-o din priviri pe mama lui. Era acolo, atat de aproape de el, il privea senina, hranindu-se din bucuria lui. Si lupul, cu botul intins alene intre papadii era acolo. Era fericit. Ii venea sa stranga lumea la piept, culorile si vantul, soarele si cerul, mama si lupul.
- Vladut, e timpul sa mergem acasa, se insereaza! ii spuse bland mama, in timp ce strangea lucurile.
- Da! Ce bine. Chiar am chef de o baita.
- Tu, baita? il intreba mama zambind, caci, ca mai orice copilas, Vlad nu prea era bun prieten cu apa.
- Da! raspunse Vlad senin, ca si cand un alt copil si nu el se opunea cu atata strasnicie obiceiului de a te spala. Fac cu lupul baita! spuse semetindu-si buzele.
O lunga tacere se asternu peste prietenii nostri.
- Cum? Nu vine cu noi? intreba gatuit de lacrimi.
- Dragul meu baiat, casa lupului este aici. La noi in sat oamenii l-ar vana si l-ar ucide.
- Cum asa? Dar e prietenul meu! Si lacrimile incepusera sa-i siroiasca pe obrajii fini. Mangaia, suspinand, capul lupului ce i se freca de pulpe. Adica asa cum au facut cu familia ta, Lupule, nu-i asa?
- Nu mai plange, pui! il saruta mama pe crestet, o sa mai venim, iar lupul ne va gasi si atunci, asa cum ne-a gasit astazi.
- Da, Lupule? intreba in timp ce isi trecu maneca pe la nas.
- Da, Vlad. Ai cuvantul meu de lup.
- Si o sa mai zburam?
- Da, o sa mai zburam!
- O sa mai calarim?
- Da, Vlad, am sa te mai duc in spate, gonind pe vai si prin padure.
- Si pe stanci si pe stanci! se involbura Vlad, luand botul lupului si apropiindu-si ochii de ai lui, ca sa fie convins ca este inteles.
- Da, si pe stanci, acolo de unde invata vulturii sa zboare.
- Si o sa culegem fragute pentru mami a mea.
- Da, asa vom face. Promit. Si lupul se scutura, cuprins de emotiile despartirii, dar si de ciuda ca acest pui de om il facea sa fie mai putin fiara, si ca de acum, nimic nu va mai fi ca inainte, iar fiecare om pe care il va intalni, ii va aduce aminte de prietenul lui,Vlad.
Lupul i-a condus agale pana aproape de sat, unde si-au luat ramas bun si si-au facut promisiuni pentru zilele ce vor urma. Cei doi, acum erau in zare, mama pasind rar, ingreunata parca de zilele ce vor urma, iar Vlad, de mana cu ea, mai mereu impiedicandu-se caci privirea ii era inapoi, spre lupul din departare ce statea nemiscat, ajungand sa se confunde cu negura ce se lasa peste padure. Doar doua luminite mici, din ce in ce mai mici, dar inca vii, tradau prezenta prietenului din padure.
Noaptea cuprinse satul si casele. Odata cu ea, cobori si linsitea. Luminile, nelispite din case, adunau laolalta familii ce-si depanau intamplarile de peste zi. Apoi, incet incet, fiecare casa ramanea doar cu o lampa aprinsa, de veghe. Doar una dintre case, era acum aparte. Era casa de la marginea satului, casa prietenilor nostri, unde de acum, niciodata nu va mai fi nevoie, in nici o noapte, de o lumina de veghe.
0 Responses to “Vlad si Lupul”