Nu ati auzit de Imparatul acesta, copilaria probabil fiindu-va colorata de Rosu ori Verde Imparat, care mai de care cu un handicap, fie ochiul ce plange sau ce rade (nu am inteles niciodata care ochi era pricina de “rau”, in fond filosofia veche spune ca e mai bine sa plangi, iar consumerismul de azi, ca e mai bine sa razi, astfel incit, copil fiind, greseam daca il socoteam echilibrat pe cel care avea un ochi bucuros si unul mereu inlacrimat?) fie vreo zgatie de mezina sau nevasta rea.
In timp ce povestile isi consumau firul si caii prizau cenusa, iar Greuceanu avea pleoapele ferfenita de la spini, Simplu Imparat domnea peste o tara foarte intinsa si care era, evident, simpla. Supusii asijderea, simpli. Viata tuturor decurgea cu simplitate, copiii stiau sa se joace simplu, oamenii mari sa se imbrace simplu, sa isi castige painea simplu, sa gaseasca bucurie in lucrurile simple. Anotimpurile isi dadeau rodul, oamenii la fel. Era simplu sa conduci o astfel de tara si asemenea supusi. Era fireste, simplu pentru Imparat, doar de aceea se si numea Simplu.
Ar fi usor sa crezi ca in tara curgea lapte si miere din crestatura facuta in batatura pe timp de furtuna. Existau oranduiri, simple, dar existau. Respectarea acestora era simpla si aducea tihna oamenilor. Atunci cand apareau probleme grave, erau aduse la cunostinta lui Simplu Imparat care gasea mereu cate o solutie ce multumea pe toata lumea. Oamenii obisnuiau sa vorbeasca simplu, astfel incat nu te puteai simti strain printre ei, poate doar daca nu erai si tu un om simplu. Vorbele nu erau cu doua intelesuri, nu pregateau capcane si nici nu sfredeleau ‘usile inchise’.Visele erau simple, si prin urmare, mereu realizabile. Zmeii se intovaraseau cu fetii frumosi, zanele nu ajungeau niciodata in vreun turn ferecate si toate se petreceau in armonie. Cantecele erau duioase si vesele, iar poezia nu exista decat pentru a da glas unei multumiri.
Lucrurile stateau asa si pentru ca cei din celelalte regate nu erau interesati de bunurile simple ale acestei tari, de oamenii ei simpli, buni doar de munci simple, de depozitele pline de haine si ustensile simple. Asa ca paginile cartilor de povesti au inceput sa fie umplute cu aventurile cunoscute de noi toti, la urma urmelor, aventurile unor oameni complicati si cu nevoi altfel decat simple. Fat-Frumos nu-si gasea niciodata aleasa in tara lui, zmeii erau mereu urati, spanii dispretuiti, mezinele neastamparate si nemultumite cu vreun statut anume, surorile mai mari urate iar fratii netoti. Asa au aparut comorile si, odata cu el, hotii. Fuga peste mari si tari, cautarile neincetate, i-au trasformat pe oameni in zgripturoaice, zmei, draci, spani si rai (pai ce credeai?)
Imparatul nu avea sotie, si-i venise timpul sortit de inima. Ar fi trebuit sa fie simplu, sa se indragosteasca de una din frumoasele de la curte sau de una din frumoasele din tara, numai ca nu se intampla asa. Simplu Imparat nu stia ca la nastere fusese ursit sa nu poata iubi o femeie simpla, adica din tara lui. Astfel ca isi ducea traiul fara grija iubirii ce nu venea.
Numai ca, odata ce inima ii dadea un ghes neinteles si ascundea o nevoie ce nu o mai cunoscuse, lucrurile se schimbara. Trebuie amintit ca uneori chiar si complicatii Imparati, Cel Rosu si Cel Verde, ii mai calcau pragul palatului, pentru ca pana si oamenii complecsi mai au nevoie de cate un sfat simplu. Simplitatea imparatului se facuse cunoscuta pana la marginile pamantului, astfel incat nu era de mirare ca nume mari, ajunse in nevoi, ii cautau vorba.
Intr-o buna zi, un mare negutator din Venetia veni la el pentru a-i cere sfatul. Albise inainte de vreme, de framantarile pe care i le aducea singura lui fiica, suferinda de o boala necunoscuta, nevindecata de doctorii vremii. Se stingea pe zi ce trecea, carnea ii pierea de pe oase, ochii isi pierdeau culoarea, ajungand firava ca o naluca in dimineata. Imparatul asculta povestea si rosti intrebari simple la care insa primea mereu raspunsuri complicate.
In cele din urma, Simplu Imparat i-a spus bogatului negutator ca fata lui nu este bolnava, dar ca va muri de nefericire. Disperat, negutatorul intreba ce este de facut. Imparatul l-a povatuit sa se mute impreuna cu ea in tara lui, simpla. Il taie pe suflet vorba pe negutator, intrucat avea afaceri complicate si anevoioase de condus. Corabii de primit si de trimis, bani de ingrijit, castele de construit. Insa impreuna cu un mic alai de servitoare o trimise pe fata lui sa locuiasca o vreme in tara lui Simplu Imparat.
In scurt timp, fatuca inflori si deveni frumoasa intre frumoasele tarii. Vestea frumusetii deosebite ajunsese si la urechile lui Simplu Imparat, a carui curiozitate crescu cand intelese ca este vorba despre fata din Venetia. In apusul unei zile, inainte ca soarele sa se ascunda dupa codrii din zare, pleca in plimbare pe unul dintre murgii sai sa o vada pe fata. Era imbracat simplu, fiind usor de confundat cu oricare dintre curtenii sai. Podoabele calului erau simple si nu aratau cu nimic bogatia sau statutul calaretului.
Ajuns la malul unui parau, opri sa-si adape calul. Acolo o zari pe fata cea frumoasa, caci paraul se afla aproape de casa acesteia. Imparatul ii admira frumusetea, dar nu ramase sagetat de ea, caci era obisnuit cu frumusetea fetelor simple. Ii privea pletele aurii ce se ingemanau cu razele apusului. O asculta cum canta si gandi ca se simte bine sa o vada si sa o asculte. Intors acasa, dadu porunca sa fie invitata la palat, la unul din balurile ce se desfasurau ocazional in largile gradini ce il inconjurau.
In seara sortita, frumoasa venetiana transforma balul intr-unul neobisnuit, captand atentia tuturor. Raspundea ghicitorilor cu o usurinta uimitoare, agerimea mintii o facea imbietoare oricaror discutii. Se facu placuta Imparatului care incepuse sa isi simta inima grea. Il fermeca mai ales simplitatea unui om complex, precum fata venetiana. Lunile ce urmara s-au socotit rodnice pentru inima imparatului indragostit.
Fata atinsese pragul frumusestii desavarsite odata cu dragostea ei pentru Imparat, se obisnuise sa traisca potrivit legilor simple din tara, sa vorbeasca simplu, sa traiasca simplu si sa gaseasca bucuriile ce ii lipseau atat de mult in Venetia. Vezi tu, cititorule, nu e dat oricui sa fie fericit fiind simplu, dupa cum nu este dat oricui sa nu oboseasca fiind complicat.
Urma o nunta intinsa pe trei luni, trei saptamani si trei zile. Bucuria nespusa a supusilor ce-l indrageau pe Imparat tranfsorma tara intr-o sarbatoare. In cinstea noii imparatese, Simplu Imparat dadu porunca sa se construiasca un nou palat pe varful unui deal semet de unde privirea putea domina orizontul si puteai chiar sa vezi mandrele corabii din Venetia. Palatul avea 99 de camere dupa porunca imparatului. Cand ii prezenta imparatesei palatul, ii spuse acesteia ca totul ii sta la dispozitie, mai putin cea de-a 99-a camera. Usa acestei camere era simpla, fara modele sculptate, fara clanta si fara incuietoare. Era ca un perete simplu ce se deschidea doar prin impingerea lui cu mana. Camera era situata intr-unul din cele sapte turnuri si avea in fata ei o fereastra pietruita in care isi facuse cuib un vultur plesuv, orb. Destinul acestui vultur era legat de cel al Imparatului, dar aceasta tine de o alta poveste.
Frumusetea palatului era pe masura frumusetii Imparatesei. Peretii erau placati cu alabastru, ornamentati cu gravuri in aur de maestri persani. Gradinile adaposteau cele mai exotice plante si pasari. Desi putini oameni doresc cu adevarat lucruri simple, cert este ca mai toata suflarea din imparatiile pamantului isi faceau drum sa vada castelul si Imparateasa. Iar ea se dovedea o gazda buna in lipsa Imparatului, plecat adeseori prin imparatie si prezenta vizitatorilor de seama palatul si numeroasele lui incaperi.
Cea de-a 99-a camera ramanea neatinsa de catre Imparateasa, dovada ca in imparatia aceasta lucrurile nu se intamplau precum in cartile vecinilor colorati. Vulturul plesuv era un martor tacut care, printr-un limbaj necunoscut celorlalti, il instiinta pe imparat de cele petrecute la palat. Timpul trecea, cu tihna si bogatia pe care ti-o da o anume balanta a valorii intamplarilor de peste fiecare zi, valoare cunoscuta -se pare- doar de cei care au trait in acea imparatie. Nu se stie cum, dar daca pana la un anumit moment dat, atractia consta in arhitectura si frumusetea palatului si a Imparatesei, mai apoi, curiozitatea vizitatorilor incepu sa fie starnita de ceea ce putea fi dincolo de usa celei de-a 99-a camere.
Ce putea fi dincolo de usa? Ce putea ascunde un Simplu Imparat? De ce nu avea voie nici macar Imparateasa sa treaca dincolo de usa? Si daca usa ascundea niste secrete, de ce nu avea strajeri, lacate sau ferecari mestesugite? Trebuie ca Imparatul stia de toate aceste framantari ce-si facusera pe alocuri salas in povesti rostite prin unele camine. Fireste ca exista un motiv, unul simplu, dar necunoscut noua.
Intr-o buna zi, Imparatul o observa pe Imparateasa cea frumoasa visand cu ochii deschisi in timp ce fredona o melodie, ciupind cand si cand corzile unei lire libaneze. Intrebata fiind la ce viseaza, Imparateasa ii raspunse ca isi inchipuia „lucrurile de dincolo de usa celei de a 99-a camere”. “Si te face fericita asta?” o intreba Imparatul, “Da, nespus”, raspunse ea. Probabil ca pe orice alt om, imparat sau de rand, acest lucru l-ar fi bucurat, insa pe Simplu Imparat il puse pe ganduri si-i mahni fruntea.
Stia ca vizitatorii palatului inventau siretlicuri ca sa treaca nevazuti dincolo de usa celei de-a 99-a camere. Nu se stie ce era in acea camera. Unii spuneau ca e plina de masti, altii ca avea cufere uriase pline de costume, s-a mai auzit ca era doar o camera goala sau ca nu avea decit o oglinda uriasa.
Ceea ce il framanta pe Imparat era faptul ca Imparateasa nici nu intra in camera interzisa dar nici nu o proteja, astfel ca ajunsesera in ea oameni straini. Ii pasa oare Imparatesei? Cum poti fi fericit visand la ceea ce de fapt poti vedea cu ochii tai? Cum poti spera sa ai ceva cand deja esti proprietarul acelui bun? Si daca ii pasa, atunci de ce nu ava grija ca vointa Imparatului cu privire la acea camera sa nu fie incalcata, nu doar de ea, ci de orice om?
Cu timpul, Imparatul parasi palatul si locuia retras. Imparateasa insa ramasese in aceeasi stare de fericire adusa de visul a ceea ce e dincolo de usa acelei camere misterioase. Isi petrecea zilele construind visuri impletite din clipele frumoase petrecute alaturi de Imparat si gasea placere in asteptarea prezentei lui, devenita in timp din ce in ce mai rara.
Se spune ca ultima data Imparatul a fost vazut intrand in camera cu pricina intr-o noapte, dupa care nu a mai fost vazut niciodata. Apoi, legendele vorbesc despre un nebun zdrelit, pierdut prin colturi de piete ale celorlalte imparatii, vorbind nedeslusit in barba-i rasfirata, avand ochii arsi de soare atintiti asupra unui punct din orizont. Se mai spune ca in cele din urma, prada dorului si durerii pricinuite de disparitia Imparatului, Imparateasa ar fi intrat in acea camera. A iesit schimbata, tristetea facandu-si loc pe chipul ei pana atunci luminat de fericirea unor vise si asteptari. Deseori este vazuta in chioscul din gradina, stand si privind in zare, cu mana inghetata pe lira si buzele tremurand a cuvinte.
In timp, imparatia a devenit locuita de oameni complicati, simplitatea lasand locul obiceiurilor vecine dobandite in lipsa oranduirii lui Simplu Imparat. Mai apoi, totul a devenit paragina sau parte a altor imperii complicate, acesta fiind si motivul pentru care Simpla Imparatie nu e decat o poveste de pe buzele unui batran senil.
*
Draga cititorule, daca vei intalni pe strada un nebun cu privirea pierduta si vorbind la ziduri, sa nu razi de el. Poate ca in vremea lui, a fost si el un ‘simplu imparat’.
0 Responses to “Simplu imparat”