A fost odata ca niciodata o mare familie de carti ce-si ducea dulcele trai intr-o biblioteca. Doua carti se distingeau prin lucratura copertilor incrustate cu fir de aur, legate in piele si avand colturile imbracate in argint. Erau parintii familiei de carti. Domnul Enciclopedie era stufos, greu si foarte pretuit de oameni. Aproape ca orice musafir care intra in camera dorea sa il deschida, spre admiratia celorlalte carti privitoare. Tatal gusta momentele rasfoindu-se infoiat si cu zgomot. Pozele lucioase erau un deliciu. Hartile, informatiile, erau atat de multe incat nu puteai citi totul ca intr-o carte normala. Pe domnul Enciclopedie il puteai doar studia. Paginile devenite galbene in timp il faceau parca mai impozant. Doamna Dictionar, deloc mai prejos prin imbracaminte, era foarte admirata pentru cunostintele sale si pentru faptul ca ii ajuta pe oameni sa se inteleaga. Copertile tari, semete, ii faceau adevarati stalpi pentru celelalte carti ce nu odata se odihneau sprijinindu-se de ei. In fond de aceea erau parinti. Sa isi sprijine copiii. Si o faceau cu drag. Familia crescuse in timp, unii dintre copii si nepoti se mutasera la casa lor, pe un raft mai jos, sau mai sus. Toate cartile traiau intr-o atmosfera linistita, lipsita de invidie.
Am zis atmosfera linistita? Ma rog, in limitele normalului. Am uitat sa va spun de In-cvarto. Nimeni nu stie cum a aparut si de unde. Cert este ca a fost adoptat de Doamna Dictionar care il tinea mereu aproape, de fapt chiar in ea, printre paginile-i pline de cuvinte intelepte. In-cvarto era subtirel, mic de statura, si -cel mai important- foarte nefericit. Aparuse pe nepusa masa, intr-o zi, pe seara. L-au gasit niste carti de pe raftul de jos. Statea pe margine, ravasit de curentul usilor intredeschise. L-au dus sus, parintilor, ei stiau cu siguranta ce sa faca pentru el. Cu colturile indoite, avea un usor accent italian si se pare ca era nemancat, intrucat nu se putea tine pe picioare. Dupa ce l-a analizat pe toate fetele, Domnul Enciclopedie a inteles ca se tragea dintr-o familie foarte veche cu care ei erau inruditi. Doamna Dictionar il placu de la prima vedere si-l adopta, cum spuneam, printre paginile ei.
Intr-o buna zi, vazandu-l in continuare posomarat si cu colturile aplecate, Doamna Dictionar il intreba:
- De ce esti trist, dragul meu?
- Sunt! raspunse cu ambitie micul In-cvarto, care dorea sa isi ascunda astfel rusinea ca e vazut mai mereu plangand.
- Aha! Esti suparat pentru ca ESTI! Raspunse Doamna Dictionar cu o falsa naivitate, lasandu-se trasa intr-un mic joc de replici ce mereu ii facea placere. Deh, cine altcineva isi gasea cuvintele mai bine ca ea?
- Dar ai grija ca te patezi cu lacrimile acelea ce o sa iti imprastie cerneala.
- Si ce daca? Cine o sa vada ca m-am murdarit si ca nu o sa mai pot fi citit? Cine? Raspunse mica foita printre sughituri. Noroc ca avea cute adanci, astfel incat acestea deveneau un veritabil canal pentru lacrimile micului suparat.
Doamna Dictionar se aseza langa el, facandu-si aer cu foile facute evantai. Parea ca priveste spre camera larga luminata difuz de soarele ce strabatea alene perdelele bogate.
- Cine … Cine? rosti stins cu buzele usor frematand, devenindu-si un fel de ecou. Privea in jos, la frumusetea de cotoare de carti, la literele gravate, la frumoasele culori ce imbracau cartile cartonate.
- Eu nu am sa fiu niciodata asa. Niciodata nu voi putea sta singur in picioare, fara coperti. Nimeni nu ma va putea rasfoi, nimeni nu ma va putea observa din multimea de carti, niciun copil nu va spune ca sunt cartea lui preferata, cel mult voi sfarsi sub desenele urate ale unuia neascultator. Sau, mai rau, ma va face avion si voi ajunge in noroiul de pe strada! spuse el printre noduri.
- Of, of, copil drag! il mangaie intelegatoare Doamna Dictionar.
- Daaa … izbucni In-Cvarto, pentru care acum vorbele erau ca un izvor ce tasnea din stanci, cu putere.
- Voi fi un anonim, voi fi confundat cu un semn de carte (trebuie spus ca in lumea cartilor, semnele de carte desi importante, nu sunt decat niste valeti ascultatori) sau cu un pliant de vanzari. Si se puse si mai tare pe plans. Un pliaaaaaaant! se jelea ca din gura de capsator.
- In-cvarto scump, tu inca esti mic. In timp, iti vor creste alte pagini, si altele si altele si tot asa. Iar apoi, daca vei fi un copil ascultator, vei invata si vei pastra toate aceste cunostinte, atunci vei avea toate sansele sa ajungi pe mana unui “culegator” in Tipografia.
- Tipografia? Uaaaaaa! se minuna In-cvarto care auzise atatea istorisiri despre tara aceasta, de unde cartile, pana atunci golase si nearanjate, jerpelite, se intorceau cu imbracaminte scumpa, cu marginile curatate si taiate ordonat, cu titluri mari si luminoase …
- Da! In Tipografia! confirma Doamna Dictionar. Sa stii, cu totii am mers pe acelasi drum. Toti ne-am nascut ca o coala de hartie. Am crescut, ne-am impaturit, ne-au crescut alte pagini, le-am impaturit si tot asa.
- Da? Si bunicul? Tot asa? intreba In-cvarto, aratand cu un colt la Domnul Enciclopedie, care isi facea somnul de amiaza.
- Antarctica!!! tipa Domnul Enciclopedie trezit din cine stie ce vis, la auzul cuvintelor micului In-Cvarto
- Antaaaa-tiriiii-mogodaaaan-cararaa-caaraaa-siiiiiiii! incerca bunicul sa stearga impresia ca vorbise in somn.
- Eeeee-mooo-riiiiii-tangooooo! continua In-cvarto care, pentru o secunda, uitase de suvoiul de lacrimi si zambea din toate colturile la Domnul Enciclopedie pe care-l indragea nespus.
- Hehehe, strengaruleee! il rasfata bunicul, in timp ce-l ridica in bratele-i vanjoase.
- Ma lasi, bunicule, sa te ating putin pe colturile de argint? Te rooooog! Putiiiin! incerca micutul sa profite de veselia bunicului. Daca nu esti carte, greu poti intelege atractia unor astfel de colturi pentru micutele foi. Erau simbolul trainiciei, al valorii. Mereu stralucitoare, purtate cu semetie, creau imaginea de vis pentru orice carte. Si Domnul Enciclopedie stia sa-si poarte colturile. Calca apasat, cu gravitate, sunetul lemnului de nuc mai ca te facea sa inclini coltul si sa te inchini inaintea lui.
- Doar un pic de tot si cu atentie, sa nu te tai! raspunse grijuliu bunicul in timp ce-l ridica atent pe micut pana la inaltimea colturilor sale. Ii era mereu frica pentru el, sa nu se taie in fina lui coala.
Ce amintiri il napadisera cand l-a vazut prima data, cand l-a luat in brate, cand i-a privit nervurile, granulatia. L-a mirosit apoi. Era autentic. Vazuse si auzise multe la viata lui, astfel incat a recunoscut imediat calitatea micului In-cavrto. Nu era o simpla foaie. Purta un scris de mana de o caligrafie ingrijita, curata, desi trada graba. Pe alocuri, cerneala era usor imprastiata sub forma unor pete. Bunicul intelesese ca niste lacrimi se scursesera peste el, la nasterea-i grabita. Poate si de aceea micutul era atat de plangacios. In-cvarto avea la picior o cicatrice urita, dar neobservata de restul familiei. De fapt era urma unui sigiliu din ceara de un rosu inchis. Cat incercase bunicul sa il faca pe micut sa inteleaga ca aceea nu era o “buba” ci un semn distinctiv, ales. Micutul ii raspundea mereu, ratoindu-se: “Unde ai mai vazut tu foaie cu neg?” Bunicul intelesese destinul bietului micut, destin pe care de altfel il ascunsese de draga lui sotie, Doamna Dictionar, pe care nu dorea in ruptul capului sa o intristeze, nici macar pe un colt. In-cvarto nu va ajunge niciodata o carte, nu va vedea niciodata Tipografia si mereu, mereu va avea nevoie de protectie. Va fi tinut ascuns, departe de lumina multor ochi. Va fi citit arareori si doar de o singura persoana. Ce taine ii fusese dat micutului sa poarte?!
Va inchipuiti ce dornic era Domnul Enciclopedie sa afle astfel de lucruri. Nu pentru propria-i cunostinta, nu, avea destula, abia ii incapeau intre coperti. Ar fi dorit sa il poata ajuta mai mult pe bietul micut. In-cvarto era copilul batranetilor lor. Venit de nicaieri dar ascuns in inima lor, intre ei. Tacit, intelesesera ce responsabilitate atarna de capatul lor. Dar atat. Nimic mai mult. Cartile niciodata nu isi pot interpreta propria slova, propriul cuvant. Cartile nici nu se pot citi intre ele. Acesta este darul oamenilor. Cartile sunt doar niste mesageri alesi. Rasplata lor vine tot de la oameni si copii. De la bucuria ochilor ce le mangaie in trecere foaia si pana la imbratisarile la piept. Unii oameni ajung sa se schimbe tocmai datorita lor, cartilor. Unele carti devin tovarasi de nedespartit pentru unii oameni. Ce rasplata mai mare si-ar putea dori o carte?
- Multumesc, bunicule! Asa o sa am si eu cand o sa fiu mare, nu-i asa? intreba cu privirea cercetatoare micutul in timp ce il tragea de coperta. Nu-i asa?!
- Ia te uita! Avem aici pe cineva care vrea sa nu mai fie copil? Care vrea sa uite de mirosul proaspat de cerneala?
- Daaa! ii tinu bunica isonul. Vrea sa scape de moliciunea pielii si sa devina scortosat.
- Da! spuse micutul raspicat, cu colturile in sold. Vreau! Vreau sa fiu ca voi. Sa am cuvintele din mine pe buzele orisicui, oamenii sa invete dupa mine, copiii sa deseneze din mine, sa le fiu citit inainte de culcare, sa se faca referire la mine ori de cate ori oamenii zic ceva important. Vreau sa merg in Tipografie. Sa fiu de seama. Sa imi aleg cele mai renumite haine. Sa fiu incaltat la colturi de cei mai mari mesteri. Asa vreau! intari In-cvarto, incepind sa se clatine din cauza unei adieri dinspre fereastra.
- Hei tinere! il dojeni cu voce grava bunicul. De cate ori ti-am zis sa nu stai in picioare fara sa ne tii de colt? Sa stii ca ne suparam si te bag la loc dupa coperta! il ameninta cu chip voit fioros bunicul.
- Azi dorm cu buni! Na! scoase limba la el micul In-cvarto.
Bunicul se desfacu deodata de la mijloc, larg, si se inchise brusc, cu putere, in dreptul lui In-cvarto.
POOC!!! Se cutremura biblioteca. Rasetele acoperira tipatul lui In-cvarto care, intr-o clipita, se trezi intre paginile bunicii.
- Asa, gata cu joaca si cu palavrageala. Toata lumea la culcare! E deja noapte peste camera. Va pup pe colturi si coperti. Somn usor!
Noua ne este greu sa intelegem cum trece timpul pentru o carte. Nu stim cat dorm. Stim insa ca unele adorm cu copertile deschise si cu foile in bataia vantului. Pana sunt inghiontite de cele de langa ele. Stim de asemenea ca exista carti pentru copii si carti pentru oameni mari. Mai exista carti ce sunt citite la lumina zilei, iar altele, in noapte, sub lumina unei lampi. Dar exista si hartii, foi, despre care nimeni nu vorbeste. Sunt tinute si citite pe furis, recitite pana la memorare, dupa care sunt ascunse, iar apoi cautate pentru aceleasi cuvinte, fiind un izvor de amintire celui ce le citeste. In-cvarto era una dintre aceste foi. Asa se nascuse, dupa cum observase si bunicul sau. Se nascuse pentru a fi o cheie a unor usi imposibil de inteles pentru el.
Noaptea aceasta era una dintre acele nopti. Putin dupa miezul noptii, dupa ce zgomotele din casa amutira, in camera se auzira niste pasi usori. Doua talpi goale calcau pe varfuri, dezgolindu-se de sub o camasa fina, alba, lunga. Parea o naluca, jumatate om, jumatate vis. Un parfum de iasomie insotea vedenia. Cu degete lungi, abile, usor nervoase, stravezii, deschise dictionarul la o pagina stiuta si il lua pe micul In-cvarto inca dormind. La fel de usor precum venise, se retrase la fereastra, sub lumina lunii, foarte generoasa in perioada aceasta a anului. Deschise micul biletel si-l apropie de piept. Apoi, cu mainile tremurande citi, reciti. La inceput cu nesat, ca mai apoi sa citeasca rar, cu buzele intredeschise miscandu-se a cuvinte. O lacrima porni din ochiul luminat de luna si se opri pe funtea lui In-Cvarto. Ar fi trebuit sa ii fie frica. Cartilor le este frica de apa. Poate ca In-cvarto era inca prea mic. Sau poate era asa cum banuise bunicul. Era “ales”. De o alta vita decat restul cartilor. In-cvarto era acum partas al fiintei din noapte. Era cheia catre sufletul ei. Mesagerul unui singur om. Pentru un singur om. Incet incet, inima lui In-cvarto incepu sa fie cuprinsa de emotii puternice, ce aveau sa il insoteasca de acum incolo. Asta pentru ca orice bucata, de hartie odata nascuta, are o singura dorinta, aceea a exclusivitatii.
O pagina se doreste a fi scrisa o singura data, taiata o singura data, devine un singur avion, un singur desen, o singura scrisoare, o singura dovada. Prin aceasta intamplare, In-cvarto facea primii pasi catre maturitate. Ramanea copil, dar unul un pic mai mare. Cu o cuta mai adanca, mai in varsta cu o lacrima, mai matur cu o imbratisare. O carte, o scrisoare, o pagina, o foaie, creste in varsta prin folosinta. In-cvarto privea dincolo de incheietura fina a mainii ce il tinea, la cartile din biblioteca. Se simtea important. El, doar el, dintre toate. Nici macar bunicul nu a fost dschis acum de ea. Tocmai cand gandea acestea, il zari pe bunicul lui iubit facandu-i cu ochiul in timp ce se inghesuia cu drag in Doamna Dictionar, si dansa spectator tacut al acestor lucruri. De fapt, toate cartile urmareau cu viu interes ce se intampla in camera. Da, In-cvarto a invatat ca o Carte nu doarme niciodata langa un om, desi omul mai adoarme langa carti.
Mainile pareau sa danseze cu blandete pe micul In-cvarto, impaturindu-l cu nespusa grija, ca pe cel mai pretios lucru din univers. Da, pe el. In-cvarto. Nu mai era al nimanui. Desi Domnul Enciclopedie si Doamna Dictionar il adoptasera alaturi de toate celelalte carti in familia lor, o bucata din inima lui de hartie se simtea a nimanui. Acum a inteles. Era “al ei”. Doar al ei. Reintrodus in locul cunoscut, dintre paginile dictionarului micul biletel primi toate felicitarile din partea celorlalte carti. Ce se mai infoia micul In-cvarto. Era fericit. Singurul mai retinut era bunicul. Stia ca acestea sunt momentele de glorie, dar care vor fi urmate de altele, grele, ce se vor adanci in timp. In-cvarto il privea cu ochi senini si nevinovati, pe cat puteau fi de nevinovati ochii unui astfel de biletel.
0 Responses to “In-cvarto”